Iartă-mă, sunt om!

Aceste subtile schițe făcute de un dumnezeu singuratic, transformate în suflete, inimi, oase și sânge au ieșit încolăcindu-se din scrisul lui de mână peste pagini de piele și culoare.
Pot să îl văd acum, așezat la un birou lung, cu cotul pe masă, sprijinindu-și capul în palmă. E luminat de o eternă flacără a lămpii, scriind în ADN și concepând noi povești. Voiam să discut cu El dar nu am avut curaj, căci fața lui strălucitor de tristă (paradoxal, dar da) îmi răspundea la toate întrebările pe care aș fi vrut să i le pun.
Drame genetice scrise în cerneală vie, vărsându-se deasupra unei scene mizerabile: unii dintre noi suntem tragedii, alții comedii iar alții ajungem capodopere. Bineînțeles, nu putem fi toți literatură clasică. Uneori sfârșitul e prea abrupt sau tema e prea întortocheată.


Alături de El stătea, parcă invizibil, un om: dezbrăcat, neutru, fără expresie, fără chip chiar - nu tocmai un individ.
Este exact așa cum L-ai creat, am gândit atunci. Produsul dezamăgirii Tale și al prejudiciului personal.  Toți ar trebui să fim puri, nepătați și inocenți. În schimb ce văd? Nu sunt aripi de înger sau coronițe aurii, ci tăcuta Ta blasfemie ascunsă sub masca obscenă a umanității. 
Fără să guști durerea ar fi imposibil să înțelegi fericirea. s-a auzit de la biroul făcut din stejar, deși El era singurul de acolo și nu părea să fi deschis gura. Mă tem doar că frații tăi, copilă dragă, au uitat acest lucru.
Spui asta deși acum în spatele unei viguroase săbii a dreptății văd doar dinții diavolului într-un fum negru din care iese o oglindă îmbibată în minciuni. Suntem vinovați până la proba contrarie sau suntem inocenți până la proba contrarie?
În timp vei descoperi răspunsul la întrebarea ta. Și ei își vor descoperi rostul, veți învăța, ca și copiii. Sunteți încă o populație tânără.
Suntem exact ceea ce ne-ai făcut să fim: monștri, criminali, violenți, porci, bețivi, dușmanii tăi. Nu ne putem numi oameni. Suntem doar copii de carbon după chipul și asemănarea Ta. De ce suntem, totuși, condamnați să purtăm povara acestui titlu de om, tocmai noi, cele mai josnice creații ale tale?
Chiar și într-o lume plină de durere există și cei care reprezintă lumina. Chiar și în întunericul celei mai adânci păduri, luna răsare printre crengile copacilor. Un om ce stă la umbră e privat de lumina soarelui, dar asta nu înseamna că soarele nu există. Probabil este ascuns și vă străluci în curând, în special pentru cei ce aleg să îl vadă.
Uneori, Doamne, cred că îți pui prea multă credință în noi...

Mi-am dat seama că cea mai mare poveste a lui este probabil adânc ascunsă în inimile noastre și ne consumă fiecare gând. Câteodată cred că Dumnezeu ne spune exact cum se simte. 

Articol scris pentru tema propusă de Lotus pentru ediția de săptămâna aceasta de la BlogPower: Interviul vieții. Alte articole: Interviu inedit, Dincolo de prefață, Interviu cu un vampir