Povestea unui robot

Este oare neadecvat să numesc un bordel bolnăvicios?
Nu mă prea pricep la bordeluri dar cel pe care l-am găsit eu sigur era mai mult decât bolnăvicios. Începând de la femeia bătrână ce a răspuns la ușă, întrebându-mă dacă doresc ceva special, până la mobila urâcioasă și aproape putrezită, totul era îmbibat într-o duhoare insuportabilă.
Acum că tot a venit vorba, ideea unui salon de așteptare într-un bordel era puțin neobișnuită.
Însă, la momentul respectiv nu mă puteam gândi la asta pentru că eram plin de 1.nervi, 2.o criză de identitate, 3.vodka pentru că 4.părinții mei tocmai îmi spuseseră că sunt un robot și 5. nu mi-a picat deloc bine vestea.

Cam la asta mă gândeam eu în acele momente penibile în care stăteam crispat pe canapeaua ponosită din sala de așteptare. Părinții mei, luându-mă de mână ca și cum ceva grav avea să se întâmple: Fiule, am vrut de mult timp să îți spunem asta, dar adevărul e că tu ești un robot. Chestia asta nu mai e mare scofală în zilele noastre. Chiar ieri scria în ziar despre roboții din parlament (și sunt destul de mulți), dar la 17 ani să aflii asta, Doamne, e prea mult!


Și ascultam cum ai mei spuneau povestea că nu au putut să aibă copii din cauză că uterul mamei mele era bla bla bla. Vă imaginați probabil că eram destul de absorbit la momentul respectiv. Așa că s-au dus la TrueLife.Inc, au plătit și într-o perioadă de 9 luni (deși întotdeauna am suspectat că e doar o perioadă simbolică, nu cred că designul și crearea ar fi durat atât de mult) au primit un bebeluș robotic. iar acel bebeluș robotic a crescut într-un copil robotic, dar a mers la o școală umană și și-a făcut prieteni umani. Acum am ajuns un adolescent robotic, cu mici asemănări robotice la ochii tatălui și nasul mamei. Incredibil ce poți face cu tehnologia în zilele noastre.

Așa că mulțumită deșteptăciunii celor de la TrueLife.Inc respir aer real cu plămâni sintetici și digerez mâncare reală cu stomac artificial. Am fost invenția unui rus în 2215, supranumit tatăl roboților moderni. Poate ar trebui să-l numesc bunic deși probabil ar fi crud pentru bătrânul de la țară care a făcut o treabă excelentă crescându-l pe tatăl meu și care întotdeauna îmi aducea ciocolată, în ciuda dinților mei robotici.

Am fost adus la realitate de o femeie înaltă, în jurul a vreo 30 de ani, îmbrăcată în ceva ce trebuia să fie sexy, deși părea destul de ordinar. Avea niște dinți cam strâmbi care mi-au adus aminte că deși am fost creat de cei mai renumiți oameni de știință din lume, tot a trebui să port aparat dentar pentru doi ani.

Mi-a șoptit numele, după care m-a rugat să o urmez de-a lungul unor coridoare destul de întortocheate. Simțeam că mă amețește și mă gândeam că poate eram beat. Sau poate doar am fost programat să gândesc că sunt atunci când venele mele robotice detectează prea mult alcool în sângele meu sintetic. Nu am avut prea mult timp să reflectez la asta, totuși, căci în curând m-am găsit într-un mic dormitor roșu.

Era ciudat să-l numesc dormitor din moment ce somnul era ultimul lucru care se întâmpla acolo. Patul însă era singurul lucru de acolo ce ieșea în evidență. Așa imens și dublu cum era, te domina atât fizic cât și psihologic. S-a așezat la marginea lui, invitându-mă lângă ea. M-am dus, bucuros că mi-am scutit picioarele nesigure de presiunea apăsătoare a corpului.
- Ce dorești, scumpule?
- Tocmai am aflat că sunt un robot. Ești prima persoană căreia i-am spus. Sunt David.

Nu știu dacă într-adevăr a ezitat sau a fost doar imaginația mea care mereu bănuiește că oamenii o să mă respingă când o să afle că e ceva diferit la mine ( partea asta nu are nimic de a face cu a fi robot, ci doar cu o superficială criza existențială la 17 ani). Surprinzător, m-a ajutat să îmi dau jos cămașa șiiii... V-am făcut părtași la o mare parte din viața mea povestindu-vă ce s-a întâmplat până acum așa că nu mă înjurați dacă nu vă voi da detaliile primei mele experiențe sexuale.

Spun doar atât: acolo unde mă așteptam să găsesc un detașament cinic, am dat peste tandrețe și pasiune. Am ieșit din clădire încă năucit, dar ploaia care m-a lovit m-a readus instantaneu la realitate. Mă întrebam dacă există anumite părți de metal în mine pe care ar fi trebuit să le protejez. Era ridicol, căci fusesem udat de ploaie de nenumărate ori în acești 17 ani.

Un alt gând mi-a străbătut mintea în acea clipă: Mai bine m-aș duce acasă, sau părinții mei se vor îngrijora. Iar asta chiar a fost liniștitor, căci da, chiar s-ar îngrijora și nu pentru că aș putea rugini în ploaie și nu mi-aș mai putea folosi puterile super-robotice ca să supraviețuiesc (nu am puteri super-robotice, apropo). Și-ar face griji pentru că fiul lor adolescent a ieșit din bucătărie fără să spună un cuvânt și umbla singur de vreo 7 ore cu telefonul închis.

Nu ar fi fost îngrijorați pentru că eram un robot, ci pentru că eram fiul lor. Și din senin m-am simțit vinovat că i-am rănit în felul ăsta. Mi-am aprins telefonul și am dat peste 7 apeluri nepreluate. Poate că sunt eu robot, dar mama mea e ființă cu sentimente care m-a sunat la fiecare interval de ora de când am plecat.
- Da, mamă! Știu, îmi pare rău. Nu, e ok, sunt ok. Ajung în 20 de minte. Iartă-mă că nu am sunat, și eu te iubesc.