Captivi în amorțire

Nu se mai întoarce de data asta.

E greu să-ți amintești că uneori atunci când se închide o ușă, rămâne închisă. Nu există o altă consecință. Nici o altă oportunitate. Doar încă o cale pe care nu poți să mergi. Câteodată rămâi blocat pe o anumită stare și nu contează că pământul călătorește un milion șase sute de mii de mile prin spațiu în fiecare zi. Tu ești în același loc ca și ieri așa că toate celelalte mișcări sunt neînsemnate. Nu aduc pe nimeni împreună. Nu conduc către niciun fel de destinație. Niciun sfârșit. Niciun punct. Sunt doar mișcări neîntrerupte printr-un univers în continuă expansiune care nu obosește să se mărească la nesfârșit până ce tu devii doar un punct minuscul și invizibil. Neimportant. Inutil. Și toate astea le simți într-un mod copleșitor de adevărat.

Toate drumurile din preajma ta duc către un singur sens.



În unele zile crezi pur și simplu că poți evada de aici pentru a trăi viața altcuiva altundeva și așa vei găsi fericirea. Te vei dezamorți. Vei pleca și tu exact cum au plecat și alții. Vei fi plecat așa că nu mai contează cât de blocată e ușa aia. Dar dacă vei pleca trebuie să știi că nu te vei mai putea întoarce niciodată. Când te aventurezi într-o furtună ce poate distruge tot din calea ta, te ții de speranța aceea micuță că într-o zi te vei putea duce acasă și totul va reveni la normal. Te-ai putea întoarce la el. Și el la tine. Dar lucrul pe care l-ai uitat este că desigur, nu va ploua pentru totdeauna, dar fiecare picătură ce cade din cer remodelează pământul, erodând drumurile care ne conectează unul de celălalt, alterând drastic ceea ce lăsăm în urmă. Așa că în acea zi în care te vei întoarce acasă, nici măcar nu-ți vei mai recunoaște viața din trecut. Iată-te, deci! Nu te poți duce înapoi dar ți-e prea teamă să înaintezi. La fel de blocat ca atunci când cineva a trântit ușa aia nenorocită.

Cu excepția faptului că e ceva care se mișcă.

Poate că ți-ai pierdut simțămintele din glezne de la atât de multă imobilitate și nu îți amintești că pașii sună a bătăile inimii dacă începi să crezi din nou. Toată captivitatea poate dura o viața întreagă. Această îndoială fără sfârșit. Această agățare letargică. Poate totul ar fi diferit acum dacă ai fi prins acea ușa înainte să fie închisă. Dar nu ai făcut-o, așa că acum trebuie să găsești o altă cale, măcar o potecă. Acesta nu poate fi sfârșitul, trebuie doar să te uiți după un nou început.

***

Articol înscris la Gând din cuvânt de Irealia