Un cămin, nu doar o casă

Legați prin sânge și strălucire, cei din familia Luxuri au creat între ei legături extrem de puternice. Îi invidiam. Erau vecinii noștri și de fiecare dată când pășeam peste pragul casei lor, vedeam în ei familia perfectă. Nu era o invidie răutăcioasă, din contră, eram plină de admirație pentru ei. Fata lor mi-era prietenă bună și de fiecare dată când îi mărturiseam aprecierile mele, îmi spunea:

- Împărtășim o relație specială, deși uneori devine obositoare. Împărtășim succesele noastre deși uneori nu ni le spunem. Împărtășim gândurile, deși nu vorbim despre ele. Împărtășim problemele, deși ni le ascundem. Împărtășim dezamăgirile, deși de multe ori ne e teamă să le recunoaștem. Împărtășim secretele, deși le acoperim. Împărtășim dragostea, deși uneori nu o arătăm. Împărtășim afecțiunea, deși suntem prea timizi s-o demonstrăm. Împărtășim ajutorul, deși uneori suntem cam leneși. Suntem oameni.

Cu toate astea, adăuga:

- Frumusețea unei familii stă în imperfecțiunea ei, căci așa cum nimeni nu e perfect, nici noi nu suntem. La noi, toți sunt diferiți, dar facem față personalității fiecăruia. Asta uneori e o adevărată provocare, mai ales că suntem zodii diferite. Ne iubim pentru ceea ce suntem ca o întreagă ființă și ne acceptăm micile defecte. Poate că nici noi nu ne manifestăm iubirea de fiecare dată, dar în adâncul sufletului știu că ceea ce ne unește este dragostea.


Mi-am dat atunci seama care e diferența dintre o casă și un cămin. O casă am și eu, ai și tu, avem toți. Cu toate astea, suntem homeless. Făcusem în seara aceea un proiect cu prietena mea, Dana Luxuri și rămăsesem la ea peste noapte. Stăteam în mijlocul patului și priveam pe fereastră bolta de stele. Era o atmosferă așa liniștită pe muzica unei cutiuțe de pe noptieră.

>

Simțeam cum fiecare obiect din acea cămăruță reprezintă o amintire ce transformă tot locul într-un adevărat cămin. De când eram mică și locuiam cu ai mei nu mă mai simțisem nicăieri acasă. Cu toate astea, atunci, acolo, locul acela era cea mai apropiată versiune de cum ar fi trebuit să arate acasă pentru mine.

Nu-mi înțelegeam sentimentele. Teoretic acea casă mi-era străină. Un scaun era un scaun, folosit sau nu. Un pat era un pat, acoperit de-o pătură, dar gol. Camera era o simplă cameră, prizonieră între pereți. Pantofarul era doar un pantofar, plasat strategic lângă ușă. Biblioteca era obișnuită, citită sau neatinsă. Păpușile din dulap erau simple figurine, iubite sau uitate. Tablourile erau tablouri, pe perete sau suport. Picăturile din ploaia ce tocmai începuse să cadă băteau în geam ca în oricare altul.

Și totuși...

În aer pluteau iubirea, gândurile infinite, speranțele și visele tuturor. Încrederea ce înconjura toate obiectele făcea din această familie Luxuri un pilon de speranță al oamenilor în mijlocul furtunii. Zâmbetele și fericirea erau contagioase în acea casă, curajul și ideea de a învăța din greșeli erau lucrurile ce mă făceau să-mi doresc a rămâne acolo pentru totdeauna.

La final, Dana mi-a dat o îmbrățișare și unul dintre cele mai frumoase cadouri, sentimentul că în acel loc am fost acceptată pentru tot ceea ce sunt.



În caz că doriți să aveți parte de toate bucuriile pe care vi le-am povestit, adresa lor este LuxuryGifts.ro