Scrie-mi o poveste

Aruncându-și supărată creionul și guma, Scriitoarea l-a întrebat: Ce vrei de la mine?
Băiatul ce stătea timid în ușă s-a îndreptat către ea și i-a dăruit un creion nou: Vreau o poveste...
Îl privește încercând să-și diminueze frustrarea. Privirea i-a fugit către părul lui castaniu întunecat și către pielea ce radia lumină. A observat felul ciudat în care oaspetele ei părea atât de fragil. Buzele-i erau moi și îndoite vrând să formeze un zâmbet inocent.

Lasă-mă să-ți spun de ce nu pot să-ți dau o poveste. Pe vremuri...

****

Am stat în fața lui, cu pieptul larg deschis: Ce părere ai?

Nu se putea abține să nu se holbeze. Inima-mi bătea - literalmente în fața ochilor lui - între doi plămâni de hârtie pictați în cerneală.  M-a întrebat de ce îi arăt asta. Nu i-am răspuns. În schimb mi-am dus inima la piept, mi-am scos un plămân și i l-am înmânat:

- Eu respir cuvinte. Ăsta e plămânul cu care expir. 

L-am despachetat curios mânjindu-mă de cerneală și am simțit milioane de alveole gâdilându-mi degetele. Dar ceva nu era bine:

- E gol!

- Știu. Știu că meriți mai mult decât atât dar cuvintele mele au dispărut, s-au șters.

L-a apucat furios și l-a aruncat peste umăr: Dar nu ai ceva mai bun să-mi dai?

Mi-am mușcat buzele și mi-am dus mâinile către celălalt plămân. 

- Am asta, dar e special... E plămânul cu care inhalez. Aici sunt toate cuvintele pe care oamenii le-au scris în mine, toate amintirile imprimate în corpul meu. Nu aș suporta să mă despart de el.

Și-a ridicat perfid o sprânceană și mi-a spus: 

- Înseamnă că nu mă iubești. Dacă ai simți ceva pentru mine mi-ai dărui plămânul tău cel bun, nu bucata aia de gunoi. 

Mi-au dat lacrimile în momentul când mi-am adunat puterile și mi-am smuls și ultimul plămân. Fără respirație, fără cuvinte, fără memorie, m-am prăbușit. El și-a împachetat noua achiziție și a băgat-o în buzunar. Călcând peste trupul meu inert, a dispărut.

****

- Vezi acum de ce nu mai pot scrie povești? Obișnuiam să trăiesc legată de acest birou cu creionul și guma în mână până când plămânii mi s-au transformat în hârtie. Așa am început să-i pictez eu și oamenii din viața mea. Vezi tu, persoanele din poveștile noastre reale pot fi asociate cu produse de papetărie. Unele trec prin ele atât de vag încât urma lor poate fi ștearsă oricând. Altele se aseamănă cu pixurile - pasta lor e greu de îndepărtat dar cu timpul dispare și ea. Există totuși și o a treia categorie de oameni: oamenii ștampile. Odată lăsată, nu se mai îndepărtează niciodată. Aceștia sunt cei mai periculoși.

- Dar eu nu vreau să-mi scrii o poveste ca un roman sau ceva de genul ăsta. Eu vreau o poveste pentru mine, pentru sufletul meu. Ia-mă de mână, atinge-mă!

Încercând să apuce mâna băiatului între palmele ei, s-a atins pe ea însăși, ca și cum ar fi fost o stafie. 

- Eu nu sunt real. Dar mă cunoști. Sunt fratele care a fugit de acasă când tu aveai 10 ani, sunt tatăl de care mama ta a divorțat, sunt primul tău sărut, sunt ultima îmbrățișare a mamei tale, sunt prietenul care a murit, băiatul pe care l-ai iubit, nemernicul care ți-a furat plămânii. Sunt tot ce vrei tu să fiu, dar nu am substanță. Dăruiește-mi un corp din hârtie pe care să fie imprimate cuvintele tale. 

O lacrimă i-a căzut din obrajii palizi și a lovit coala albă. Pe măsură ce foaia absorbea lichidul sărat, creionul începuse parcă să scrie singur cuvinte în mâinile fetei fără plămâni. 

- Bineînțeles, bineînțeles că îți voi scrie o poveste, dar când s-a întors să-i mulțumească, băiatul dispăruse.