Frumusețe tragică

Îmi amintesc că stăteam pe patul de spital, așteptând să mă externez și să încep ședințele de reflexoterapie la centrul Shakti. Mă uitam la fotografia unei fetițe de 10 anișori ce învăța să hrănească rațele în curtea bunicilor. Îi priveam piciorușele finuțe și am început să plâng. Era frumoasă.
Te-am stricat, i-am șoptit, îmi pare rău că am făcut asta, te rog iartă-mă. Și m-a iertat. Dar nu sunt sigură că asta a făcut lucrurile mai bune sau nu.

Eram în salon cu un poet. Nu l-am cunoscut, de fapt, niciodată și totuși mă gândesc de multe ori la el. Mama mi-a adus o carte cu poeziile lui. Simțea că o să-mi placă și chiar m-au încântat. Erau așa pline de speranță, de bucurie și de viața cu toate că omul avea cancer. Avea în jur de 50 de ani din ce îmi putea spune mama și în toate poemele lui vorbea de iubirea pe care nu a întâlnit-o încă dar știa că o va face și avea mari planuri.
E un scriitor grozav, dar în majoritatea timpului, își ține capul în mâini și plânge.


Până în ziua de astăzi îmi amintesc cuvintele ei, și chiar și acum mi se umplu ochii de lacrimi. A fost prima mea introducere în tragica incorectitudine a lumii.

Încă am cartea, îngropată printre cutii pline de amintiri și de câte ori dau peste ea toată durerea din trecut se revarsă încet în prezent. Pentru că știu că eu am fost cea norocoasă. Am fost avariată doar fizic, nu și psihic. Eram tânără, îmi găsisem dragostea. Toate astea ar fi trebuit să mă facă să mă simt mai bine, dar nu reușit. Mă duceam și atunci la centrul Shakti, dar doar la coafor sau manichiură. Îmi plăcea să am grijă de feminitatea mea. Acum lucrurile s-au schimbat...

Dacă eu eram cea norocoasă, trăind prin tot ce aveam, ce însemna asta pentru el?
Și-a găsit vreodată dragostea? A mai scris de atunci? Și-a regăsit vreodată fericirea din poezii sau încă suferă? Mai trăiește?

Chiar și atunci simțeam nedreptatea usturătoare căzând deasupra mea ca o greutate fizică. Tot ceea ce refuzam să realizez despre propria mea rană, simțeam la persoana lui. De ce s-a întâmplat ca cineva atât de bun, de vesel și de talentat să îndure atât de multă suferință?
Pentru că e frumos.
Frumos așa cum florile sălbatice sunt, ca și fotografiile îngălbenite de timp sau ruinele antice. Sunt mai frumoase tocmai pentru că sunt deteriorate, incomplete. Și așa sunt și eu.
Presupun că e un mecanism de apărare pe care l-au adoptat mulți oameni: să vadă frumusețea în durere și tragedie. La fel cum umorul negru e un mecanism de apărare iar eu nu sunt deloc străină de el.

Inocența unui copil este un lucru frumos. Dar și pierderea ei este la fel de frumoasă.Am fost și eu copil. La 17 ani toți suntem și nu suntem copii. Inocența mea s-a dus nu în ziua când am aflat că poate nu voi mai putea simți niciodată pământul sub tălpi, ci atunci când am realizat că nimănui cu puterea de a mă ajuta, nu-i păsa suficient de mult încât să o facă. Oamenii care trebuiau să facă asta nu vedeau o fată de 17 ani în jurul căreia lumea se prăbușea. Pentru ei eram doar un număr. Sau poate mă vedeau dar pur și simplu nu le păsa. Inimile lor nu erau agitate de depresia cumplită a unui copil și nici de determinarea lui de a se vindeca prin toate modalitățile posibile. Era un copil în fața lor, confuz și acaparat de frică. Așa că i-au luat inocența.

A fost o realizare ciudată. Cu siguranță am crescut cunoscând cruzimea lumii. Știam că oameni mureau din cauza unor boli ce putea fi vindecate la prețul unui săpun. Știam că asistente care lucrează o viață întreagă ajutând oameni bolnavi mor de cancer atunci când asigurarea refuză să le mai plătească tratamentul. Și totuși, știam că există răutate în lume, dar credeam că dacă le dai ocazia, oamenii o să aleagă să facă bine.
M-am înșelat.
Asemenea situații sunt atât de ironice și totuși sunt frumoase.

Slăbiciunea corpului meu nu e frumoasă. Pastilele pe care le iau, mecanismul datorită căruia sunt încă în viață nu sunt frumoase. Dar durerea... ea mă face frumoasă. Nu-i nimic frumos în lupta pe care o depun, durerea năucitoare din picioare pe măsură ce mă târăsc prin pădurile ce odată dansam. Nu-i nimic frumos în aerul care nu-și găsește calea spre plămânii mei, nimic frumos în vânătăile de pe corpul meu de când am încercat să merg din nou. Dar chinul inimii mele, dorința din ochii mei pentru ceva ce nu voi mai avea vreodată - în toate astea se ascunde frumusețea.
Nu e nicio frumusețe în cicatricile de pe trupul meu - doar în durerea pe care ele o cauzează, în furia întregii mele existențe. Eu sunt doar ideea frumuseții. Dar nu toți suntem la fel?

Nu era nimic frumos în înfățișarea impunătoare a scaunului cu rotile din fosta sală de clasă. Era urât iar eu eram urâtă din cauza lui sau cel puțin așa credeam atunci. Dar oroarea, nevoia copleșitoare de a scăpa din acel loc căruia nu îi aparțineam, era incredibil de frumoasă. La fel a fost și întristarea atunci când prietenii mei mi-au eliminat prezența pentru că nu îi puteam ajuta. Până și cățelul pleca de lângă mine speriat de zgomotul și aparența scaunului. Era frumoasă retragerea mea înceată către stelele nopții pentru că acolo erau mai puțini oameni care să se holbeze. Erau frumoși părinții mei uitându-se la mine întotdeauna pe punctul de a plânge, în încercarea de a nu o arăta.

Furia și frustrarea din fiecare zi nu dețineau nimic frumos, dar cumva, luam acele sentimente și le metamorfozam în cuvinte ce erau frumoase cu adevărat. Și făcând asta, mă făceam pe mine însămi frumoasă. Încă tragic, totuși. Întotdeauna voi fi așa și poate nici nu-mi doresc să-mi părăsesc această încântătoare tragedie în care mă aflu.

Îmi aduc acum aminte de ziua, puțin după externarea mea, când după terapia craniosacrală și masajul ayurvedic, tatăl meu m-a dus la plajă în acel scaun cu rotile. Era aceeași plaja unde mergeam întotdeauna cu familia vara. Credeam că va fi drăguț să văd din un loc care îmi plăcea atât de mult. Dar nu am reușit să trecem mai departe de locul de parcare. Tata împingea scaunul prin nisip și voiam să-i spun să se oprească, era inutil, se putea răni. Dar nu am putut. Era atât de hotărât iar eu nu suportam să-l văd așa. Ăla a fost cel mai trist lucru pe care l-am văzut vreodată. Dacă ar fi fost într-un film, probabil ar fi câștigat un Oscar pentru una din acele scene înduioșător de frumoase. Dar de data aceasta nu mă putea concentra să o vad și eu ca fiind frumoasă. Sunt unele lucruri prea dureroase chiar și pentru frumusețea tragică.

Articol scris pentru Spring SuperBlog 2014, la proba pentru centrul Shakti

P.S. Fotografiile sunt preluate de pe pagina de facebook a Centrului Shakti