Iubire în alb

Uneori inimile noastre devin grele, dar asta nu implică neapărat că sunt nefericite. Poate înseamnă că s-au umplut de dragoste. Și-au trăit viața și chiar dacă uneori limitele lor au fost împinse până la marginea mizeriei, tot au supraviețuit să mai trăiască încă o zi. Dacă nu ai plâns niciodată lacrimi de tristețe, probabil că nici nu ai zâmbit cu adevărată fericire.
Inimile se îngreunează pentru că dragostea nu este ca Heliul. Dragostea nu plutește printre nori, ci uneori este grea precum metalul. Tocmai asta o face atât de specială, pentru că la fel cum e aurul, nu ne permitem s-o pierdem. Și tocmai din cauza greutății ei, realizăm atât de tragic când dispare. 
Inimile ușoare sunt inimi singure. Nu au întâlnit pe nimeni care să le umple cu o cantitate de fericire.

***

Inima mea e îngreunată de doza de fericire pe care mi-o dă el. Dar în acea zi inima mi-a fost de plumb. Mulți dintre noi simțim o greutate ce apasă în interiorul nostru doar atunci când atingem momentele de tristețe la intensitate maximă. Cu fericirea e la fel, dar diferit. Greutatea există, dar nu în exteriorul inimii, apăsând până la zdrobire, ci în interiorul ei, dilatând-o atât de tare încât simțim că explodează. Și e adevărat: fericirea chiar ne mărește inima. Mi-a fost dat s-o experimentez până în cele mai înalte culmi în ziua nunții mele. În rochia mea de cristal, mă confundam cu albul din jurul meu. Cu toate aranjamentele de culoarea zăpezii de afară, eu păream doar un decor. Era totul atât de perfect încât îmi convenea să mă pierd în peisaj. Nimeni nu-mi putea tulbura fericirea.
Îl vedeam cum se mișcă, pășind elegant pe covorul plin de petalele unor trandafiri la fel de albi ca luna ce urma să răsară și mă gândeam la întreaga prezență a lui în inima mea. Toată atmosfera de basm de aici era așa diferită de stilul nostru de a ne trăi iubirea.

Aveam uneori aspectul unui râu ce gonește la vale cu viteza luminii. Am putea fi un foc ce ar stinge întreaga iarnă reprezentată atât de bine în această mică lume în care ne sărbătorim fericirea. (Eu aș fi cenușa dacă el ar fi flacăra). Iar eu sunt uneori doar o rafală de vânt ce pornește un adevărat viscol la ușile oamenilor de teamă că o simplă adiere nu și-ar face simțită prezenta în sufletele celor care mă întâlnesc. El mi-a cunoscut toate vitezele cu care aș putea străbate printre scaunele cu un design de gheață pe care invitații din acea seară își schimbau păreri despre diverse și banale lucruri. Mi-a îmbuteliat toate îndoielile și temerile, le-a amestecat cu vin alb sec și le-a servit mesenilor în cupe încrustate cu perle. Am ciocnit cu toții, dar nu auzisem motivul toastului. Eu doar mi-am băut licoarea cu ochii închiși, mângâindu-mi fericirea în liniștea din mine.
Tot el m-a învățat că e ok să nu pot zbura mereu, căci mă puteam izbi de pereții împodobiți cu cristale de cuarț special pentru acea zi. El m-a învățat cum să fiu fericită având picioarele pe pământ. Cerul pare gol afară din cauza gerului, exact așa cum era și inima mea înainte să-l cunosc pe el.

***

Îi priveam ținuta grațioasă și voiam să-i spun că am dormit mai puțin și am visat mai mult. Mâinile ei finuțe atingeau stofa ce înconjura marginile scaunelor și îmi aminteam cum mă atingeau pe mine dimineața când mă trezeam rece din cauza viscolului provocat de puternica ei personalitate. Dar atingerea ei mă încălzea instant și nu reușeam în acea zi să înțeleg cum de nu se topește întreg decorul de gheață datorită uimitoarei ei călduri. 

Am zărit-o la un moment dat în mijlocul salonului, sub candelabrul uriaș din care atârnau, delicat prinși cu fundă de mătase, țurțuri reflectorizanți. Îmi doream atunci să o răpesc din mijlocul mulțimii, gelos parcă pe invitații de care trebuia să se ocupe. O voiam doar pentru mine, aș fi scos-o afară și i-aș fi permis iernii să ne înghită în zăpada ei necruțătoare. Dar sigur cineva ne-ar fi găsit sub nămeți datorită zâmbetului ei mai strălucitor decât însăși neaua luminată de soare.

Știu că suntem cu mult diferiți față de ceea ce ar trebui să arate o petrecere de nuntă. Dar tocmai de aceea am ales tema iernii exact în această iarnă cumplită de afară. Pentru că relația noastră poate fi descrisă de culoarea alb. De norii prăbușindu-se în ocean. De ploaia amestecându-se cu lacrimile. De întreaga lume învârtindu-se prea repede și contopindu-se cu constelațiile. Ea e pentru mine ca o reacție chimică din care reiese cea mai albă culoare din lume, aceea a marmurei Carrara.

*** 

În spatele apei argintii din piscina localului, zeul iubirii eterne își așterne culcușul în viața celor doi fericiți, așteptând sunetul lacrimilor de extaz să cadă pe oglinzile de deasupra apei. Muzica începe pornind visul unei vieți pline de comori sub călăuza stelelor reflectate în unduirile micilor valuri ce formează ringul de dans. Parcă și ploaia ce stă să cadă se oprește deasupra siluetelor lor pentru a nu le deranja dansul. Un acoperiș de sticlă îi protejează precum două mâini celeste, sacrificând totul pentru dragostea lor. Cerurile se împreunează și transformă locul unirii celor doi îndrăgostiți într-un eden reînviat de sentimente atât de puternice ce vor dăinui până și în moarte.

Articol scris pentru Spring SuperBlog2014